About

Când am început să învăţ literatura moldovenească, când am început să înţeleg că în această literatură ceva se întâmplă, era anul 1965. A fost o schimbare de conducere a Uniunii Scriitorilor din 1966, un Congres furtunos despre care nu se ştia prea multe, dar totuşi părinţii mei vorbeau despre dorinţa scriitorilor de a schimba alfabetul. Şi tot din acea perioadă îmi amintesc de insistenţa cu care se propaga un poem mare a lui Liviu Deleanu Tinereţe fără moarte. Eram în epoca Gărzii tinere. Cartea lui Aleksandr Fadeev, dar mai ales filmul, era difuzat la televiziune şi demonstrat la clubul din sat, şi noi toţi ne aflam sub impresia tinerilor din Krasnodon. Aveam personajele noastre preferate, fiindcă tipajele din film erau alese perfect. Fetele vroiau să semene cu L. Şevţova ori cu Uliiana Gromova, iar băieţii îl preferau pe Oleg Koşevoi ori pe Serioja  Tiulenev.

Versiunea moldovenească a acestei istorii noi o învăţam pe de rost şi o recitam la seratele şcolare. Şi era greu de făcut o legătură între poetul Liviu Deleanu, poeziile căruia le învăţam în şcoala primară, inclusiv cele din abecedar, şi autorul acestui poem patriotic, ideologizat până la refuz.

Ca să sublinieze valoarea lucrării, învăţătoarea noastră de literatură menţiona că autorul a primit pentru acest poem premiul comsomolului leninist din Moldova. Peste ani, poetul nu mai era, am făcut cunoştinţă cu soţia lui Baca Deleanu şi, fiind în postură de director al Muzeului de Literatură, ne-am propus să deschidem un muzeu în apartamentul în care a creat poetul.

Biblioteca, biroul, totul era exact aşa păstrat, de parcă stăpânul a ieşit din odaie pentru o clipă, şi acuşi-acuşi o să revină. Mai multe vrafuri de manuscrise, de variante erau sistematizate, iar Baca Deleanu îmi povestea istoria poemului  Tinereţe fără moarte, care de fapt însemna pentru poetul născut la Iaşi un fel de paşaport de loialitate, fiindcă tot ce era de dincolo de Prut era privit cu suspiciune. Bănuiesc că a fost şi un îndemn de a scrie acest poem pentru a obţine o altă pondere socială. Şi chiar dacă a primit premiul comsomolului, locul lui în ierarhia literară aproape că nu s-a schimbat. N-am mai dus la capăt ideea creării unui muzeu în apartamentul scriitorului. Era o noutate pentru Chişinău această încercare, dar aşa şi nu mi s-a oferit această şansă, cerându-mi-se să plec de la conducerea Muzeului de Literatură.

Pentru mine imaginea lui Liviu Deleanu, aşa şi a rămas una neconturată. Frumoase poezii pentru copii şi un poem Tinereţe fără moarte.  Şi poate că acest poet ar fi fost clasificat în ierarhia mea personală anume pe această poziţie, dacă o întâmplare nu mi-ar fi deschis o mare taină a poetului, o taină de care m-am simţit şi eu legat încă din copilărie.

Atunci când am făcut selecţia unei antologii de cântece, în care în dreptul celebrului cântec care-l cântau părinţii mei la şezătorile lor în sat cu rudele, era cântecul preferat, fără de care eu nu mă culcam şi nu adormeam, dacă tatăl meu nu-l cânta seara. Fiindcă sania ceea cu zurgălăi, caii ceia focoşi, nemaipomeniţi, care mâncau mei, erau vii în imaginaţia mea. Ei parcă m-ar fi aşteptat lângă fereastră, ca eu să adorm, să mă poarte prin vis.

Nu ştiu cum i-a văzut autorul cântecului, dar sania cu zurgălăi este şi astăzi vie în mine şi este suficient să ascult un clinchet de clopoţel ca să am senzaţia că acuşi, acuşi o să aud fornăitul cailor şi scrâşnetul zăpezii sub tălpile saniei, şi o boare de zăpadă stârnită de iureşul mişcării.

Un poet care a putut crea o poezie pe care o cântă un  neam întreg este un poet naţional. Şi nu mă interesează dacă el a scris Tinereţe fără moarte sau n-a scris Tinereţe fără moarte, sau ceva similar.

Un poet care a simţit fiorul ascuns care trăieşte într-un neam întreg şi a descris visul mai multor generaţii printr-o simplă mărturisire Sanie cu zurgălăi este un poet de frunte în toate ierarhiile literare.Nu contează curentele literare, nu contează polemicile literare, poporul şi-a ales singur cântecul care îl reprezintă:

Sanie cu zurgălăi,
Frumoşi sunt căluţii tăi, Hei,
Dar mai frumoşi sunt ai mei,
Că le dau apă cu mei
Şi zboară ca nişte zmei. Hei!
Mai frumoasă-i mândra mea,
Deseară mă duc la ea,
Sanie cu zurgălăi.

 De-o vrea mândra, de n-o vrea
Deseară mă duc la ea, Hei!
Obosit, cum oi putea,
Mă duc deseară la ea
Sanie cu zurgălăi. Hei!
Obosit şi plin de apă,
Mă duc la ea că mi-e dragă,
Sanie cu zurgălăi.

Săniuţă, du-mă iară,
Săniuţă, du-mă iară, Hei!
Unde-am fost şi-alaltăseară, bis
Sanie cu zurgălăi. Hei!
Du-mă la mândruţa mea,
Că e dulce guriţa –
Sanie cu zurgălăi.

Poeţii generaţiei interbeli au fost poeţii cu destinul rupt în două, având parte de un debut frumos, de primele plachete publicate până la război, ei dintr-o naivitate greu de explicat au rămas în acest spaţiu sovietic, având speranţa că vor descoperi o lume nouă, aşa cum comenta propaganda sovietică, aşa cum promiteau ziarele şi cum glăsuiau difuzoarele. Realitatea însă era cu totul alta şi cruzimea acestei realităţi a trecut ca un bisturiu nevăzut prin destinele poeţilor basarabeni, disecându-i în două. Şi tot ce-a fost interbelic era deja ca o formulă de acuzare, şi autorii la fiecare anchetă, la fiecare congres al scriitorilor, la fiecare ocazie de promovare, erau obligaţi să-şi justifice acest trecut şi chiar să se deculpabilizeze.

Liviu Deleanu a debutat în revista  Prospect când avea 15 ani. În 1927 a scos volumul Oglinzi fermecate, avea 16 ani. La 26 de ani a scos volumul  Ceasul de veghe, iar în 1940 – placheta de versuri Glod alb, ca după război să scrie Balada lui Kotovski, Balada urii. În 1950 scrie poemul Krasnodon, care în 1957 a fost publicat cu titlul Tinereţe fără moarte.

Este o distanţă extraordinar de mare între volumul Oglinzi fermecate şi plachetele Vremuri noi (1952), Poezii şi poeme (1954), Cânturi de ieri şi de azi (1958), Ieşire din legendă (1963), Dragostea noastră cea din toate zilele (1956).

Premiul comsomolului  Boris Glavan  i-a fost decernat în 1967, când nu mai era în viaţă. La Cimitirul Central din Chişinău este un monument funerar, un profil frumos al poetului pe care sunt trecute ca două semne de hotar doi ani: 1915-1967. Acolo însă nu este scris principalul, că autorul Saniei cu zurgălăi  s-a născut la Iaşi şi a murit la Chişinău. Iar sania lui colindă şi astăzi spaţiile României Mari.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s